HOME | DD

Description
În drum spre casă număram pavelele și mă gândeam că în fiecare zi călcăm pe ele nemiloși, deși ele ascund cele mai multe secrete ale noastre. Conversații, vise, promisiuni... Tu te-ai gândit vreodată că lucrurile astea simple ne știu povestea? Ai văzut cum sunt conectate între ele? Crezi că ele își împărtășesc noaptea poveștile? Mi-aș dori să fac parte din ele și nu să fiu subiectul lor de discuție... Să stau în fiecare zi și să fiu călcată de poveștile oamenilor și seara să stau la discuții. E liniște și pace aici, deși mă apasă pustietatea asta uneori, e mai bine decât nebunia realității. Auzi, tu n-ai impresia că te irosești uneori? Că nimic nu e bine plasat și că ceva e în neregulă cu restul lumii și nu cu tine. Tu nu te așezi într-un colț uneori și te uiți cum lumea aleargă fără tine? Oare când se termină spectacolul ăsta?! Eu nu îl mai suport... Cea mai mare dilemă a mea e când a început și nu când se termină și mai ales de când fac parte eu din el?

Crezi că visele-s iluzii sau invers? Mă tot întreb dacă atunci când visez, nu cumva îmi fac iluzii. Știu că iluziile-s rele și d-aia. Frumoasă imaginea cu cana de cafea și cu aburul...am să o păstrez. Iartă-mă, dar nu mă pot abține să nu o pun în ramă. De când ai plecat, s-a făcut frig și tare îmi e că nu îmi va ajunge cafeaua, da, acea cafea care nu îți place ție. O cafea nu înseamnă neapărat elementul în sine compus din cafea, apă și zahăr...ci e mai degrabă sentimentul ăla de amar-dulce, secrete și priviri. Eu când vorbesc de timpul petrecut la o cafea în doi am în cap ideea asta, sper să înțelegi. Dau dovadă de egoism, dar nu asta e important, ci e mai important faptul că îmi permit să-ți spun asta fără gândul că se va opri lumea în loc. Tu când te trezești, care-i primul lucru la care te gândești?

Știu că scopul vizitei tale va fi să-mi spui cât de...și cum sunt eu. Am să te atac și eu, doar ca să știi că încă mai pot să-ți țin piept, doar că știu că atunci când vei pleca îmi voi da singură lovitura de grație și am să cad jos tremurând ca un om bolnav. De dor, spuneai mai devreme, atunci de dor să fie. A trebuit să-ți spun cum mă simt pentru că nu mă pot abține, sper să înțelegi... Încă o dată am atins pragul de sus, dar nu asta e important. Contează că încă ești acolo, măcar un pic... Că ceea ce iubeam eu cândva mai există. Nu știu acum dacă mai există la mine acea părticică pe care ai iubit-o cu atâta ură, dar eu sper. Și mă bat cu frigul iar, cu tremuratul, cu soarele, cu luna, cu mine, cu tine, cu EI, cu VOI, cu tot...doar ca să simt că trăiesc. Mă întreb acum, la ce bun? Cu ce scop? La sfârșit nu știu dacă vei vrea să-mi ții mâna, chit că va fi ea rece sau caldă... Vezi? D-asta nu îmi place viitorul. El e incert, el e gol, el e tot ce vreau eu să fiu dar nu pot sau nu știu cum. Ceea ce vreau eu să demonstrez e egal cu zero acum, pentru că scriu din inerție, pentru că doare și nu știu cum să mă opresc din alergatul ăsta în cerc...și nu-mi găsesc soluții. Așa că îți scriu, pentru că nu aș putea să ți le zic așa nici în cele mai frumoase vise ale mele, dar totuși sper să înțelegi că am nevoie. Și iar ai să-mi spui că sunt egoistă, iar eu am să-ți răspund că nu e adevărat... Nu-mi caut scuze, știu că e așa și știi că eu conștientizez, dar nu vreau să accept. Iartă-mă, dar nu știu cum să fiu altfel, am încercat și am eșuat de fiecare dată. Acum ce fac cu toate cuvintele astea? Ți le împărtășesc sau nu? Ar trebui să las la latitudinea ta alegerea asta, dar nu știu cum... Iar nu știu!

Îți cer iertare!

Description
În drum spre casă număram pavelele și mă gândeam că în fiecare zi călcăm pe ele nemiloși, deși ele ascund cele mai multe secrete ale noastre. Conversații, vise, promisiuni... Tu te-ai gândit vreodată că lucrurile astea simple ne știu povestea? Ai văzut cum sunt conectate între ele? Crezi că ele își împărtășesc noaptea poveștile? Mi-aș dori să fac parte din ele și nu să fiu subiectul lor de discuție... Să stau în fiecare zi și să fiu călcată de poveștile oamenilor și seara să stau la discuții. E liniște și pace aici, deși mă apasă pustietatea asta uneori, e mai bine decât nebunia realității. Auzi, tu n-ai impresia că te irosești uneori? Că nimic nu e bine plasat și că ceva e în neregulă cu restul lumii și nu cu tine. Tu nu te așezi într-un colț uneori și te uiți cum lumea aleargă fără tine? Oare când se termină spectacolul ăsta?! Eu nu îl mai suport... Cea mai mare dilemă a mea e când a început și nu când se termină și mai ales de când fac parte eu din el?

Crezi că visele-s iluzii sau invers? Mă tot întreb dacă atunci când visez, nu cumva îmi fac iluzii. Știu că iluziile-s rele și d-aia. Frumoasă imaginea cu cana de cafea și cu aburul...am să o păstrez. Iartă-mă, dar nu mă pot abține să nu o pun în ramă. De când ai plecat, s-a făcut frig și tare îmi e că nu îmi va ajunge cafeaua, da, acea cafea care nu îți place ție. O cafea nu înseamnă neapărat elementul în sine compus din cafea, apă și zahăr...ci e mai degrabă sentimentul ăla de amar-dulce, secrete și priviri. Eu când vorbesc de timpul petrecut la o cafea în doi am în cap ideea asta, sper să înțelegi. Dau dovadă de egoism, dar nu asta e important, ci e mai important faptul că îmi permit să-ți spun asta fără gândul că se va opri lumea în loc. Tu când te trezești, care-i primul lucru la care te gândești?

Știu că scopul vizitei tale va fi să-mi spui cât de...și cum sunt eu. Am să te atac și eu, doar ca să știi că încă mai pot să-ți țin piept, doar că știu că atunci când vei pleca îmi voi da singură lovitura de grație și am să cad jos tremurând ca un om bolnav. De dor, spuneai mai devreme, atunci de dor să fie. A trebuit să-ți spun cum mă simt pentru că nu mă pot abține, sper să înțelegi... Încă o dată am atins pragul de sus, dar nu asta e important. Contează că încă ești acolo, măcar un pic... Că ceea ce iubeam eu cândva mai există. Nu știu acum dacă mai există la mine acea părticică pe care ai iubit-o cu atâta ură, dar eu sper. Și mă bat cu frigul iar, cu tremuratul, cu soarele, cu luna, cu mine, cu tine, cu EI, cu VOI, cu tot...doar ca să simt că trăiesc. Mă întreb acum, la ce bun? Cu ce scop? La sfârșit nu știu dacă vei vrea să-mi ții mâna, chit că va fi ea rece sau caldă... Vezi? D-asta nu îmi place viitorul. El e incert, el e gol, el e tot ce vreau eu să fiu dar nu pot sau nu știu cum. Ceea ce vreau eu să demonstrez e egal cu zero acum, pentru că scriu din inerție, pentru că doare și nu știu cum să mă opresc din alergatul ăsta în cerc...și nu-mi găsesc soluții. Așa că îți scriu, pentru că nu aș putea să ți le zic așa nici în cele mai frumoase vise ale mele, dar totuși sper să înțelegi că am nevoie. Și iar ai să-mi spui că sunt egoistă, iar eu am să-ți răspund că nu e adevărat... Nu-mi caut scuze, știu că e așa și știi că eu conștientizez, dar nu vreau să accept. Iartă-mă, dar nu știu cum să fiu altfel, am încercat și am eșuat de fiecare dată. Acum ce fac cu toate cuvintele astea? Ți le împărtășesc sau nu? Ar trebui să las la latitudinea ta alegerea asta, dar nu știu cum... Iar nu știu!

Îți cer iertare!